Insula din Attersee

Dintre cele trei tipuri de subiecte de bază ale sale - portrete, alegorii și peisaje - Klimt a ajuns cel mai târziu la peisaj. Două aspecte oarecum antitetice ale carierei sale par să fi fost responsabile pentru acest lucru. Pe de o parte, la sfârșitul anilor 1890, avea în sfârșit timpul și banii necesari pentru a-și permite vacanțe - atât la propriu, cât și din punct de vedere artistic - de la lucrările de portret care îi furnizaseră până atunci principala sa susținere economică. Pe de altă parte, natura din ce în ce mai controversată a operei sale a făcut ca aceste vacanțe să devină o necesitate emoțională. Inițial o formă de relaxare privată, pictura peisagistică a devenit în cele din urmă și o sursă viabilă de venit, pe măsură ce sprijinul pentru alegoriile sale publice mai incendiare s-a epuizat treptat. Se spune că Klimt era fascinat de apă și că putea petrece ore întregi doar privind la lac, urmărind modelele schimbătoare de lumină și culoare. Insula din Attersee (Insula Litzlberg, vizavi de taverna cu același nume, unde a stat între 1900 și 1907) este cu siguranță sugestivă pentru astfel de preocupări. Deși unele aspecte ale picturii ar putea fi numite impresioniste sau pointiliste, Klimt nu a încercat să redea efectele luminii naturale, ci mai degrabă să creeze un poem sonor în care pete de vopsea multicolore, acordate la un ton similar, vibrează împreună într-o armonie transcendentă. Linia de orizont înaltă a lui Klimt este caracteristică atât pentru impresionismul târziu, cât și pentru Art Nouveau. În acest caz, orizontul împinge întreaga activitate compozițională aproape în afara planului tabloului; peste nouăzeci la sută din pictură este o suprafață pură, un câmp de tușe delicat modulate, care aproape că pierde din realitatea obiectivă și se apropie de o abstractizare totală. Capodopera este acum expusă în cea mai veche galerie din America de Nord, NYC Galerie St. Etienne, specializată în expresionismul austriac și german.