Compozițe B (No.II) cu Roșu

Piet Mondrian a ajuns la stilul său matur de abstracție "pură" în jurul anului 1920, în timp ce locuia la Paris. El a evitat toate referințele la natură și s-a limitat la pătrate sau dreptunghiuri de culori primare, amplasate în câmpuri albe și delimitate de linii drepte care se intersectează. Pânzele sale exprimau, în opinia sa, principiile "echivalenței plastice" sau ceea ce el numea "neoplasticism". Cu planuri de culori primare care echilibrează planurile de non-culori (alb, gri sau negru) și cu linii verticale care se opun liniilor orizontale, ambele având rolul de a defini planurile, lucrările sale întruchipează, în opinia sa, principiile echilibrului și armoniei. El își vedea pânzele compuse cu grijă ca pe niște microcosmosuri sau embleme ale unui echilibru perfect în artă și în toate sferele vieții și spera că principiile "neoplastice" vor sta la baza unei viitoare societăți ideale. În lucrările ulterioare ale lui Mondrian, cum ar fi Compoziția B cu Roșu, liniile nu mai denotă pur și simplu limitele planurilor colorate. În schimb, ele traversau lungimea și lățimea pânzelor și deveneau cele mai active elemente ale compozițiilor. Traversarea dinamică a liniilor a împiedicat ca planurile colorate să fie văzute ca entități statice, în timp ce intervalele inegale dintre linii au creat un ritm vizual.