Egon Schiele
Lungă curbură înălțată a spatelui bărbatului pare să imite forma impunătoare a unei forme geologice. Acel spate este lumea în facerea primordială. Cei doi, nespus de uniți și în același timp singuri în relația lor, plutesc deasupra unor dealuri, pe acea cârpă motolită, precum într-un vis ce îi conține. Este aceasta o tragică agățare de singura certitudine a existenței, moartea? Pictura ne aduce aminte de circumstanțele în care Schiele trăia la acel moment. El era în ajunul conscripției. Se poate atunci ca atmosfera acestei picturi să fie întinată de gândul că el va fi aruncat în brațele morții. El trecuse de curând de alegerea dintre cele două femei din viața sa, când a ales cu mare duritate să se căsătorească cu una și să o abandoneze pe alta, model de multă vreme. Este o nespusă tensiune între această atașare și lepădare. Figurile sunt pură esență Schiele: acea ciudată nodozitate, figurile restrângându-se. Oasele pictate de Schiele arată ca niște bețe, alungite și chiar prost asamblate, de parcă stau să cadă la bătaia palmelor unui zeu măreț. Adesea, există o ciudată convulsie și zbatere în felul în care oamenii relaționează, de parcă nimic nu va fi vreodată rezolvat. El a fost înclinat să picteze oamenii în perechi, zbătându-se unul în jurul altuia și prin celălalt ca niște reptile. După ce s-a căsătorit, portretistica lui Schiele a început să se calmeze, să fie mai puțin chinuită, corpul uman un subiect mai cuprinzător în natura sa, mai puțin agățat de viață ca și de verga unei corăbii în mijlocul oceanului. Nu și aici. Îmbrățișarea este aici deosebit de nesatisfăcătoare: repulsie și îmbrățișare laolaltă. Este posibil o necesitate la fel de mult ca o dorință. Nimeni nu poate scăpa de moarte. În cele din urmă, priviți la dată: este 1915, în toiul Primului război mondial. Să aveți un weekend minunat!
PS. Schiele a fost sugerat de Stefan (mulțumiri ție și prietenei tale).