Autoportret cu pălărie

Când Gauguin s-a întors la Paris după primul sejur în Polinezia, la 1 septembrie 1893, el a decis să prezinte lucrările sale tahitiene în speranța de a-și justifica pictura „sălbatică”. Eforturile lui nu au avut un succes deplin.

În noiembrie, el a oferit un tablou Muzeului din Luxembourg, dar a fost refuzat. De asemenea, o expoziție a celor mai bune capodopere tahitiene nu a avut succesul pe care și l-ar fi dorit. Câțiva pictori și critici, precum Degas, Jarry și Natanson, l-au susținut, însă majoritatea artiștilor au fost foarte distanți. Acest autoportret pare să fi fost un răspuns la aceste eșecuri și o afirmare reînnoită a spiritului său rebel. În spatele lui - ca o imagine în oglindă - Gauguin plasează Manaò Tupapaú, în opinia lui, cea mai importantă și semnificativă lucrare din sejurul în Pacific. Pictorul se plasează pe sine în decorul „tahitianizat” al noului său studio, pe care îl pictase în galben și verde măslin. Sarongul albastru și galben din partea dreaptă amintește că este plin de bric-a-brac exotic. Imaginea pe care pictorul o proiectează este cea a unui artist neîmblânzit, cu trăsături „primitive”, a căror asprime este evidențiată prin tușe simple și prin materialul dur al pânzei. Pe spatele tabloului, Gauguin a pictat fața relativ distorsionată a tânărului său prieten, William Molard (1862-1936). Un muzician wagnerian, Molard avea legături cu artiștii boemi din Montparnasse de la vremea respectivă, iar câțiva dintre ei, precum Strindberg sau Durio, au contribuit pentru ca opera lui Gauguin să ajungă în atenția publicului. Cele două fețe ale tabloului fac un rezumat sugestiv al iernii din 1893-1894, pe care pictorul a petrecut-o la Paris. Această perioadă scurtă a pus fundația pentru acceptarea primitivismului în avangarda cosmopolită europeană de la începutul secolului.